Nu ştiu fix cum mă-sa, dar azi m-am trezit lin. Nici un bâzâit, nici o muscă, ceasul mort indica de două ore ora două de dupamiază. Am dormit ca un porc.. ca un prunc..  ca un purcel de lapte. Şi acum m-am trezit… m-am trezit gol. Nu, nu gol porno, nu gay pride parade, din contra eram în blugi şi tricou, cu ghetele-n picioare, dar… gol şi-atât , atât de uşor. Capul meu care-mi atârnă mereu greu plumburiu acum e usor, ca un balon cu heliu şi-atât.

Ca-ntr-o casă părăsită, fără geamuri, prin care bate liber vântul, în gândurile mele zboară totul. Nici o placere, nici un chin, nici foame, nici poftă, nici frig, de parc-aş fi mort, şi totuşi respirând. Mă dau jos din pat, mă uit la pereţii plini cu poze de supraveghere: un caz la care am lucrat 3 ani de zile, zi de zi… un criminal în serie, un monstru. De fiecare dată când ajungeam aproape de el, atât de aproape încât să-i miros transpiraţia aia puturoasă reuşea totuşi să-mi scape. Mă obseda cazul, îl visam nopţile, îmi reveneau detalii în minte, făceam conexiuni noi în fiecare clipă, fugeam după fiecare indiciu şi lucram la el neîncetat… până într-o zi când din senin, tipu’ a dispărut fără urmă, şi cazul a fost închis.

M-a încercat o ciudă nebună, am aruncat un dulap întreg de 30 de kile cu dosare pe casa scării agenţiei, de ciudă că n-o să pot aduce canalia aceea, gunoiul ăla infect direct pe scaunul electric. M-a costat salariul pe o lună şi-o suspendare de două săptămâni, şi tot n-am renunţat. Am continuat să caut indicii şi detalii, să citesc obsesiv toate gazetele locale în căutarea unui fir, dar nimic. Mi-am tapetat camera cu pozele victimelor, cu ale amprentelor, cu urmele de paşi şi cu armele crimelor, şi nimic.

Acum mă uitam străin în jurul meu şi mă simţeam ca un turist american obez şi obtuz la Louvre, în camera expresioniştilor Francezi. Nimic nu mă uimea, nimic nu mă atingea. Îmi păreau doar nişte poze prost încadrate luate în silă de o mână grăbită de măcelar, mâna mea. Am smuls o poză din perete şi am privit-o absent un minut, două, trei, zece… nu ştiu, posibil să fi rămas aşa şi-o oră întreagă. Apoi am lăsat-o să cadă pe pledul jegos ce-mi ţinea loc de covor. Apoi încă o poză, şi înc-o poză, până am jumulit fiecare perete.

Am luat de pe masă butelia cu gaz de brichetă, i-am desfăcut capacul şi am lăsat-o să cadă pe pozele care de-acum acopereau întreaga podea. M-am întors spre uşă şi l-am scos pe Zappo, bricheta mea amintire din Timişoara adolescenţei mele, mi-am aprins o Mioriţă Memento şi-am lăsat bricheta şi pachetul să-mi scape arzând din mână. Mi-am luat geaca maro de aviator american din 1943 de pe colţul scaunului şi am început să mă îmbrac în linişte.

În spatele meu podeaua, covorul, cărţile, perdeaua, patul, dulapul, pereţii, aerul, viaţa, tot şi toate luau forme roşii, galbene, albastre, de flăcări ce muşcau cu sete din trecutul meu.

Muşeţel! Cocaină! Hai băieţi, hai la o plimbărică!