Can’t get no sleep..
I miss the colors of my dreams
I stare at my bed
And all I see is just an abandoned dream…

And I miss, and I miss…

Urma – The Simple Things

Urma – The Simple Things

Futui… iar mă sâcâie încheietura mâinii drepte. Am picat cu bununa (motoru) ieri, pe drum drept, nici măcar n-aveam viteză, şi n-am păţit nimic… dar iar ma fute încheietura; noroc că-l am pe doctorul Miles Davis cu muzica lui de pus la rană. E o rană veche de-o port la mâna dreaptă, veche de ăhăă, două mii de ani, de pe vremea când locuiam ca batman într-un pod părăsit din Piaţa Traian..

Era o dimineaţă senină şi geroasă de martie acu’ 24 de ani. M-am trezit pe o bancă în parcul Poporului. Din creştetul capului mă despica o durere asurzitoare, eram mahmur şi nu-mi aminteam decât crâmpeie din noaptea precedentă, încă una din şirul nesfârşit de beţii cu multă votkă, mulţi necunoscuţi şi puţini bani, foarte puţini bani. De pe mâna dreaptă mi se prelingea un fir subţire de sânge ce se coagulase deja pe asfaltul îngheţat. Sângele era al altcuiva şi monturile mele vinete susţineau varianta asta, lucru pe care nu-l puteam spune în schimb şi despre băltoaca de borală din faţa mea. Pe ciment, împrăştiate într-o zamă verzui-rozalie erau resturile nedigerate ale unei cine studenţeşti: cartofi prăjiţi cu ochiuri şi murături. Blugii şi ghetele mele stropite generos stateau marturii tăcute ale decăderii mele, uitându-se la mine ca o imputare.

M-am ridicat clătinat, mi-am aruncat capul spre stânga, apoi spre dreapta încercând să-mi amintesc drumul spre casă. În vremea aia locuiam în mansarda podul dărâmat al fostei clădiri a filarmonicii, un bloc imens, ce fusese de o splendoare rară la vremea lui dar căzuse demult în paragină. Condiţiile nu erau chiar grozave… vântul bătea tot timpul, iarna congel, vara caniculă, unde mai pui că trebuia să împart şi podu cu un stol de fripturi zburătoare, bune numai la făcut găinaţ şi zgomot… dar chiria era acceptabilă.. pentru o zonă centrală… nu prea scumpă… chiar de loc.. stăteam moka.

Tocmai de aia trebuia să intru şi să ies numai pe întuneric, şi să am mare grijă să nu mă bunghiască nimeni. Era o futută de aventură să ajung acasă: mai întâi mă căţăram pe garajul din spate, de pe el urcam într-un plop din care săream în balconul filarmonicii; de acolo urcam pe scara de incendiu până lângă uşa de la pod, o putrezciune care scârţâia ca toţi dracii, şi îmi dădea fiori reci de transpiraţie de fiecare dată când o deschideam.

Două palme educative şi reci, ude leoarcă peste moaca mea buhăită au fost cafeaua espresso şi gimnastica de dimineaţă fix acolo în parc, în faţa fântânii. Ceva mai hotărât am început să pun un bocanc în faţa celuilalt, şi încet încet să mă îndrept spre casă. Am ajuns aproape de hardughia ce-mi ţinea loc de casă. Am scuipat cu obidă chiştocul stins cu care mergeam de ceva timp în colţul gurii şi am încercat cu tupeu să mă caţăr pe garaj. Stânga-dreapta-liber! două palme pe acoperişul de smoală, un bocanc pe antifurtul din jurul lacătului, unul pe zăbrelele de la gemuleţ, o sforţare supraomenească… şi…

TELEJURNAL

De la lipsa de O2 şi alte căcaturi, mi s-a tăiat firu’. Era bine dacă mi se tăia când aveam de unde cădea. mda.. M-am trezit imediat pe spate înţepenit, cu dureri peste tot, şi cu încheietura dospind ca o pâine caldă. “Unde sunt?” prima întrebare. “Ce-am păţit” a doua. “Cine pizmăvăratecamazărea castravzvrejuluifutunfasolilecepiicăprii măsii…..etc.etc..” a treia.

O durere sufocantă dădea să-mi spargă pieptul, ca şi cum m-ar fi înţepat cineva cu un vătrai înroşit în foc. “Sunt un căcat pe fundul mării” am acceptat tăcut în timp ce mă ridicam chinuit să mă scutur. Era deja ziuă, şi lumea normală se grăbea harnic la muncă. Pierdut am început să merg şchiopătând înspre Piaţa Traian. Nu cred că m-a observat nimeni. Maimuţele înaripate împietrite pe clădirea poştei erau singurii martori muţi ai imbecilităţii mele acrobatice.

Am rămas pironit în mijlocul pieţei. Un sentiment călduţ de mulţumire: am ajuns fix la timp. Spectacolul deabia începea şi eu aveam cele mai bune locuri. Privirea mi-a început să se plimbe roată împrejur. În jurul meu, peste tot, oraşul se trezea la viaţă. Cu un zâmbet chinuit mi-am verificat buzunarele, mai aveam fix banii de bacşiş. Clopotul de piatră, biserica, oamenii, tot din jurul meu mă îmbia să-mi încep ziua.

Mi-am adunat ultimele puteri şi am început să-mi târăsc hoitul înspre Ieftinica, bodega mea cea de toate zilele, singura la care nimeni nu se mira când aş fi intrat la ora asta în halul în care eram. Era să uit… eu nu las niciodată bacşiş. Am intrat. “Marci, iubire…

…fii drăguţă şi mai trece-mă la caiet cu o zamă de dres

Genial.

Jeff Buckley – Lover, you should’ve come over

.

Te-am văzut azi dimineaţă, alergai prin visul meu. As vrea să uit, dar nu ţin morţiş, şi încă ne mai iubim, în cealaltă viaţă a mea.

Leonard Cohen – In My Secret Life

Tătuca Cohen nu m-a minţit niciodată, fie-i ţărâna uşoa
Prostii mairă… Sunt douăş…doi, douăştrei de ani de când l-am văzut dând o lecţie de măiestrie în cântec pe stadionul ăla împuţit din capitala veche (Bucureşti).

Înaintea crizei, a foametei şi a răzbelului din 2021 actualul teren dezafectat de 238 kmp, îngrădit cu un zid înalt de 4,5 m , gros de 2 m şi lung de 415 km obişnuia să fie o înfloritoare capitală a Europei – cu o populaţie de 2 milioane de rezidenţi, 1,2 milioane de flotanţi, studenţi, turişti, şi 580 de mii

de câini comunitari.

Pare fantezie, ştiu; dar au fost oameni acolo, chiar mulţi, milioane de oameni cu milioane de vieţi si vise diferite.. dar istoria nu are scrupule, şi media a muşamalizat incredibil de bine cazul… Adevărul e că oamenii stăteau acolo de bună voie de generaţii, şi au fost avertizaţi ani în şir, cu toţii au citit semnele, şi totuşi au rămas pe acel “tărâm al făgăduinţei”, chiar şi când s-a început construirea zidului de securitate… ce căcat:

se mândreau cu el !

Îşi spuneau “ierea şie timpu’… se nu mai vină aşea, oricine din provincie” – ironic, nu crezi? După ce s-a terminat zidul verde (ce poreclă idioată, doar era vopsit maro) – au început discriminările, vizele, codurile de bare de pe buletin, implantările masive de cipuri, starea de “securitate portocalie” cum îi zicea. Şi chiar a mers binişor vreo trei ani, până când “din senin” a izbucnit epidemia – cel mai groaznic flagel de la ciuma care era să şteargă Londra de pe hartă în 1665.

Începuse prin cartierele periferice, şi a fost complet ignorată la început, greşit diagnosticată drept “encefalită acută”. După primele 4 cazuri care-au trecut fără să stârnească nici o reacţie s-a îmbolnăvit chiar fetiţa de 16 ani a primului ministru, şi cu tot bănetul lui taf’su, toţi doctorii asiatici şi toate prescurile la Mitropolie, în nici trei săptămâni s-a dus pe copcă. Asta a atras îngrozitor de multă atenţie din partea jurnaliştilor care s-au aruncat ca nişte hiene asupra fostului prim ministru (bietul om a strigat disperat “Nu există Dumnezeu.!!!” pe holurile palatului Cotroceni, şi a demisionat în ziua veştii cutremurătoare) şi au început să-l hărţuiască.

Ironic…

Puţin mai târziu s-a aflat cât de contagios era virusul botezat de localnici “Boala M”. Era de 4 ori mai contagios decât malaria, de două ori mai mortal decât ciuma, şi spre deosebire de aceasta, se simţea şi iarna şi vara ca un student dormind sub plapumă, în dimineaţa începutului de sesiune. Se răspândea prin aer, şi evident, ministrul a murit la scurt timp după, şi astfel s-a terminat suferinţa lui, ceea ce a arătat că se înşelase, şi totuşi exista un Dumnezeu, unul milos. De ce tocmai “Boala M” ? nu, nu de la “ministru”, ci de la singurul tratament cunoscut:

moartea

Fireşte, la câteva săptămâni după au început să moară din jurnalişti. Unul câte unul, toţi care se căţăraseră pe zidurile casei lui de la Mogoşoaia, toţi care obţinuseră ilegal dreptul de-a intra la minora bolnavă, doar ca s-o pozeze, s-o transforme într-un articol lacrimogen de scandal ieftin de prima pagină au plătit cu vieţile lor putrede, căci sufletele şi le vânduseră de mult necuratului… ceea ce a arătat din nou că exista un Dumnezeu, unul singur, mare, drept şi al dracului de ironic pe deasupra.

Imediat s-a declarat oficial starea de carantină totală. Nimeni nu mai avea voie să părăsească zona împrejmuită. Fireşte panica s-a dezlănţuit, şi porţile au fost luate cu asalt, aşa că armata şi poliţia a trebuit să intervină. Guvernul şi toate instituţiile statului au fost mutate la Teiuş, care a devenit temporar capitala, iar preşedintele a zburat împreună cu prima doamnă şi copiii lor într-un elicopter negru, direct la o clinică izolată din munţi.

Apoi a urmat foametea şi pierderea noţiunii de bani, lumea a început să-şi dea seama din ce în ce mai clar că erau condamnaţi la moarte în antecamera iadului şi când a devenit limpede asta, atunci s-a dezlănţuit isteria şi a început războiul civil… luptele de gherilă, şi

anarhia…

Patru ani a durat până când oficial n-a mai rămas nimeni în viaţă… Organismele mondiale de păstrare a păcii s-au spălat pe mâini de această situaţie. Nu aveam rezerve de combustibil fosil, nu era problema lor. Vieţile nu contau. Antidoturi şi vaccine au apărut, dar majoritatea pure şarlatanii care profitau de disperarea oamenilor, puţine reuşeau să prelungească zilele de suferinţă ale bolnavilor de “Boala elveţiană” – i se spunea şi aşa deoarece de la manifestarea primelor simptome, moartea venea mereu

în fix 15 zile

dar mesajele… se aud şi azi. Radio România Cultural, deşi bruiat în FM de poliţie, încă se mai aude pe AM, dacă ai unul din radiourile ălea vechi de contrabandă, şi în fiecare noapte Cătălin Sturza îşi ţine rubrica lui obişnuită – Cultura.NET – şi nu menţionează niciodată ziua… dar veştile sunt actuale, şi vocea lui.. din ce în ce mai tristă.

.

.

.

.

.

.

şi totuşi tătuca Cohen nu m-a minţit niciodată..

I must be invisible;
No one knows me.
I have crawled down dead-end streets
On my hands and knees.

I was born with a ragin thirst,
A hunger to be free,
But Ive learned through the years.
Dont encourage me.

cause Im a lonely stranger here,
Well beyond my day.
And I dont know whats goin on,
So Ill be on my way.

When I walk, stay behind;
Dont get close to me,
cause its sure to end in tears,
So just let me be.

Some will say that Im no good;
Maybe I agree.
Take a look then walk away.
Thats all right with me.

Muzica pentru suflet, de ascultat acasa, la masa, la cumparaturi, la party, in club…

Martha Argerich – Tchaikovsky Piano Concerto Number 1