O dezvirg și vărs din mers jumătatea de litru din roua munților pe marginea șoselei. Două studente așteaptă tramvaiul, un tânăr îmbrăcat gros amestecă apatic otrava lui zilnică aburindă din paharul alb de plastic cu un pai alb pe masa coca-cola cu trei picioare roșii. “-Bună dimineața, două cu lapte și zahăr vă rog” “-Trei lei.”

Plătesc și îmi înfășor mai strâns sacoul meu negru de toamnă senină. Mă uit în treacăt la tipa de lângă mine și ca și cum aș prinde o frântură de serial în timp ce schimb canalele, trec peste ea. La ora asta nu mai pot gândi, o coală imensă de un alb polar imaculat îmi apasă orice sinapsă timidă. Am trecut de mult de modul hibernare, corpul mi se mișcă mecanic căutând instinctual așternutul cald in care m-am lăsat.

“Sper să nu moară nenorocitul” mă aud în timp ce degetele îmi toarnă cu grijă cafeaua fierbinte în sticla ce se aburește. Adun drojdia de pe fund, clătesc paharele, pun dopul și mă întorc la mașină. Bancomatul galben veșnic la datorie îmi amintește de singurul zeu la care se închină tot orașul.

Ajung. Îi văd mașina cu geamurile aburite, semn bun – sunt încă acolo. Parchez pe trotuar între boscheți și-o dacie. Agăț sticla de cafea, paharele și bețele de plastic, trântesc ușa, încui, pășesc, deschid portiera din spate, intru la căldurică. Pe chipul frânt al Deei citesc o urmă de mirare.

“Neața mane! A venit cafeaua! Hai, înviorarea! bea ceva să-ți revii!” îmi aud vocea din gura unui animator matinal al unui post obscur de radio, care încearcă jalnic să pară vesel și optimist. Nici un răspuns. E mort? Mă uit întrebător la ea. N-ai treabă! îmi spune oftatul ei de abandon și neputință amestecate cu dezgust și nepăsare. N-ai treabă, dar n-ai ce face… doar nu era să-l lăsăm ghiocel pe sonerie.

Pisi stă chircit pe scaunul din față, cu gluga trasă pe cap și corpul lui atletic luptă să scuipe otrava care în noaptea asta a fost într-o combinație cum nu se putea mai proastă. Nu doarme, dar nu-i nici treaz. Vomită în reprize de trei ore încoace, pe pragul mașinii și pe trotuar. Când o face, Deea tresare și se încruntă, ar vrea să se gândească la orice altceva, ar vrea să fi fost departe… ar fi putut, dar a ales calea mai grea. A ales să uite că i se face rău de la răul altora ca pisi să nu înghețe în gerul ăsta și părinții săi să nu-l primească ca pe un sac de cartofi spart.

E clar, asta e dimineața mea perfectă. Torn cafa în pahare, amestec, ciocnim, Deea linge bățul și-l aruncă în paharul meu. “Va trebui să suporți asta, nu-mi pot bea cafeaua cu lingurița în ea”. Închid ochii și îmi doresc să dispar, să fiu acasă, în bucătărie, să mănânc strugurii pentru care am sângerat azi. Timpul mă ascultă și mă uită de minute, de frig, de foame.

Pisi prinde viață, își ia inima-n dinți și iese, se ridică nesigur pe picioare și tot repetă mai mult pentru el “îs ok, îs ok.. nu mai bag în viața mea… nu-mi simțeam picioarele, credeam că o să mor” Îl conduc până la ușă, la etajul 4, dăm mâna, ne despărțim, imi mulțumește, cobor. Două etaje mai jos mă așteptau sus, la perete, un rând de ghivece de flori ofilite și înecate în praf crescute la un neon chior.

Cobor, o îmbrățișez, chit, vai cheile!, mă întorc, caut, găsesc, portiera, pornirea, ambreiajul, semaforul, bucșinescu, secția 4, blocul , ușa, văleu cheile!, aștept… bip.. bip.. sun.. sun.. vine salvarea: Zah, în cucul gol și chior de somn “iartă-mă mane, aștepți de mult? eu am lăsat-o descuiată..”

“” “” poza cu noi – flori de neon

una frumoasa desteapta si ilegala

… sau de ce gena criminala sare o generatie.

Pentru membrii comitetului cenusiu, ca si pentru majoritatea prolilor aspiranti, “la cremvustiu singuratic” este o pancarta de tabla soioasa de la parterul blocului S114 care strica imaginea stabilimentului. Pe ea fusese candva desenat un cremvusti si un un mustar, si apartinea unui mic intreprinzator inainte de marea criza. Abia acum doua ierni prietenii patronul bodegii 114, au gasit tablia aruncata la fier vechi si i-au facut o poanta, i-au inlocuit firma lui sobra si profi “Blauhertz” cu aia cu cremvusti. Nenorocul patronului era ca prietenii lui, ambii ingineri, s-au imbatat ca animalele si au facut o treaba nemtzeasca. Intai au demontat in hohote firma luminoasa, apoi au dat gauri in perete, au batut piroane, au prins in suruburi industriale doua sine de cale ferata de care au sudat noua firma, si asta in plina ziua.

In seara cand s-a intors Costel din Zurich n-a observat schimbarea, de fapt nu cred ca se oprise vreodata sa vada ce scrie la intrarea in bodega lui. Dimineata urmatoare in schimb a fost de neuitat – se trezise la 6 inainte de ceas, isi facuse alergarea de dimineata, un dus aproape rece si nu topise inca nici o tigara, vroia sa fie primul lui client pe ziua aceea, sa-si bea cafeaua si sa fumeze privind prolii cum se duc la servici. A intrat vesel si nerabdator, a inchis alarma, a apasat butonul “neagra” de la expresor si a asteptat. A batut de cateva ori din calcaie, apoi s-a intins sprijinindu-se de bar pana i-au pocnit toate oasele, a vazut ca era iar prafuit barul, a injurat praful ala care se aduna prea mult prea repede mereu si a sters tejgheaua cu spalatorul.

Si-a luat multumit cafeaua aburinda in cana lui neagra pe care scria cu rosu BO$$, si a iesit pe terasa. S-a cuibarit mai bine in banca verde si scorojita de ploi din fata barului si a cascat, a sorbit prelung zeama aia amara si aromata, si-a ridicat privirea si s-a inecat. A scuipat pe jos dar mai mult pe pantaloni cafeaua si s-a ridicat turbat de pe banca cu tigara inca neaprinsa in mana stanga si cana in cea dreapta. Simtea cum cerul se darama pe el, si vroia sa urle, sau sa loveasca pe cineva. S-a multumit sa puna cafeaua jos, pe ciment, si sa aduca din bar o sticla de Jack. A botezat cafeaua dupa bunul rit irlandez, a ezitat , a mai turnat o data pana a dat pe din afara, apoi si-a bagat shtromeleangu si a dus sticla la gura.

Atat membrii comitetului cenusiu, cat si majoritatea prolilor stiu ca “la cremvustiu singuratic” este un local obscur care trebuie evitat deoarece vinde cremvusti de calitate indoielnica si gazduieste alcolici cu sau fara nume, oricum fara drame sau dileme existentiale.

…dar ce stiu ei

E toamna tarzie, baby..ma cheama maria, maybe,
maria bucuria sa-ti cant de dor..
..
Lunga e noaptea … Nu vine somnul la gene … Ene.
In palme simt bataia inimii tale.

Tu taci si asculta, daca ai insomnie Baby
Bea un ceai cu lamaie verde cu iasomie
Si eu langa tine, intinsa usor pe masa
Baby, baby, baby, viata-i frumoasa.
Baby viata-ï frumoasa …

Din albumul “Iasi, ain’t that a lonesome town” Brumar 2009

Multumiri lui Mojo ca ne-a pozat, multumim Catalinei ca l-a botezat, multumim Domnului pentru lumina, Cretzului pentru Mojo si Reginei pentru inspiratie.

No more Mr. Nietzsce Kitty!

din albumul Melancholii , Iasi, Tatarasi Brumar 2009

..si restul e tacere