Azi dimineata mi`am dat seama ca traiesc intr`o lume perfecta, ca soarele straluceste, oamenii sunt draguti, zambesc, si totul este piersicesc. M’am trezit pe la amiaz’, asa cum zicea Adam Duritz, cand te doare cel mai tare’n cot. M-am dat jos din pat, si am incalecat pe Hesmeralda, bicla mea de poveste, sa-i fac o vizita lu’ Loiky.

Prin soarele si roua diminetii, si figuri zambitoare am trecut linistit pana sa ajung pe strada verde si fara trafic sau muncitori care sa sparga trotuarele, unde sta Loiky. I’am lasat bicla, si’am chemat un taxi, care’a venit vesel fix in doua minute si m’a asteptat cuminte inca 5, cat am stat eu la cioace cu omu’. Apoi am plecat pana la politie, sa’mi depun pentru prima data (nicidecum a 5-a) dosarul pentru permis. Nu era nici un fel de coada (darmite un codalau de ajungea 20 de metri in strada) si domnitza amabila de la ghiseu mi’a zis ca nu am cazierul valabil.

Apoi s’a uitat la mine, a zis “Dar lasa, ca nu ai fatza de infractor” si mi’a luat dosarul si’asa, apoi m’a intrebat cand as vrea sa dau examenul: maine dimineata… poimaine? poate in weekend? Si m’a intrebat si cu ce politzist as vrea sa pic, si ce chestionar as vrea sa-mi pice. Mi’a multumit frumos ca am apelat la serviciile Politiei Municipale, mi’a oferit o bomboana mentolata, si m-a invitat la un ceai.

As mai fi stat, dar stiam ca trebuie sa trec pe la fisc, sa le mai povestesc despre sefii mei care’au platit mai multe taxe decat trebuiau, din spirit civic, ca sa nu moara statul de foame, si apoi trebuia sa trec si pe la munca, sefii mi-au zis sa vin si eu cand pot, pe dupamiaza, seara, ca oricum, ora mea de munca pe zi trece usor, si oricum tot elvetianul ar da orice sa fie platit ca mine.