… sau de ce gena criminala sare o generatie.

Pentru membrii comitetului cenusiu, ca si pentru majoritatea prolilor aspiranti, “la cremvustiu singuratic” este o pancarta de tabla soioasa de la parterul blocului S114 care strica imaginea stabilimentului. Pe ea fusese candva desenat un cremvusti si un un mustar, si apartinea unui mic intreprinzator inainte de marea criza. Abia acum doua ierni prietenii patronul bodegii 114, au gasit tablia aruncata la fier vechi si i-au facut o poanta, i-au inlocuit firma lui sobra si profi “Blauhertz” cu aia cu cremvusti. Nenorocul patronului era ca prietenii lui, ambii ingineri, s-au imbatat ca animalele si au facut o treaba nemtzeasca. Intai au demontat in hohote firma luminoasa, apoi au dat gauri in perete, au batut piroane, au prins in suruburi industriale doua sine de cale ferata de care au sudat noua firma, si asta in plina ziua.

In seara cand s-a intors Costel din Zurich n-a observat schimbarea, de fapt nu cred ca se oprise vreodata sa vada ce scrie la intrarea in bodega lui. Dimineata urmatoare in schimb a fost de neuitat – se trezise la 6 inainte de ceas, isi facuse alergarea de dimineata, un dus aproape rece si nu topise inca nici o tigara, vroia sa fie primul lui client pe ziua aceea, sa-si bea cafeaua si sa fumeze privind prolii cum se duc la servici. A intrat vesel si nerabdator, a inchis alarma, a apasat butonul “neagra” de la expresor si a asteptat. A batut de cateva ori din calcaie, apoi s-a intins sprijinindu-se de bar pana i-au pocnit toate oasele, a vazut ca era iar prafuit barul, a injurat praful ala care se aduna prea mult prea repede mereu si a sters tejgheaua cu spalatorul.

Si-a luat multumit cafeaua aburinda in cana lui neagra pe care scria cu rosu BO$$, si a iesit pe terasa. S-a cuibarit mai bine in banca verde si scorojita de ploi din fata barului si a cascat, a sorbit prelung zeama aia amara si aromata, si-a ridicat privirea si s-a inecat. A scuipat pe jos dar mai mult pe pantaloni cafeaua si s-a ridicat turbat de pe banca cu tigara inca neaprinsa in mana stanga si cana in cea dreapta. Simtea cum cerul se darama pe el, si vroia sa urle, sau sa loveasca pe cineva. S-a multumit sa puna cafeaua jos, pe ciment, si sa aduca din bar o sticla de Jack. A botezat cafeaua dupa bunul rit irlandez, a ezitat , a mai turnat o data pana a dat pe din afara, apoi si-a bagat shtromeleangu si a dus sticla la gura.

Atat membrii comitetului cenusiu, cat si majoritatea prolilor stiu ca “la cremvustiu singuratic” este un local obscur care trebuie evitat deoarece vinde cremvusti de calitate indoielnica si gazduieste alcolici cu sau fara nume, oricum fara drame sau dileme existentiale.

…dar ce stiu ei

M-am trezit gâfâind, acoperit de sudori reci. Sudorii au plecat după micul dejun. (mda. da’ ia mai sugeţi voi pule! dar să revenim). Mă uit la ceas, e ora 7:00 şi sună ca o bucătăreasă obeză care anunţă castraveţi proaspeţi la prânz în penitenciarul de femei.

“-Castraveţi!?” se trezeşte vorbind năuc Nelu’ , ultimul meu neu’ron.. !Nu, nu, era doar un vis, culcă-te la loc mamă”. Iar m-am visat în Agenţie. Visul ăsta se repetă de trei luni încoace, de la incidentul cu spaghetele Dănuţ: mă trezesc în sala mare de conferinţe a Agenţiei în mijlocul unei întrevederi ratate. La pupitru un lăbar are cuvântul. Eu îmi dau silinţa să nu sforăi prea tare în timp ce’l “ascult”. Brusc se face ziuă – ia foc toată sala! Pereţii, uşile, scaunele, birourile, ferestrele, parchetul – totul arde în flăcări ca curu’ Annei Lesko, iar eu mă uit ca jiţălu’ cum plonjez printre uşile de incendiu şi fug mâncând pământul, şi mă salvez numai pe mine. Restu’… restu’ ard toţi ca şobolanii, dar pe mine mă doare la doi metri cubi în faţa pulii. Extaziat şi mut de panică răsuflu uşurat, trag un vânt şi dau să îmi aprind Mioriţa Norocoasă când…. fix pula! mă trezesc. Mereu înainte să trag primul fum.

Mă spăl atent pe ochi în baie. Cicatricile din misiunile anterioare îmi conturează frumos figura de bâtlan de baltă. Mă bărbieresc. Lama aparatului Cilette se lasă purtată de ridurile mici în tranşeele de cicatrici din colţul stâng al gurii.

Sunt deja 48 de ore de când n-am mai fumat. Încep să intru în sevraj. Mă opresc din activităţile mele zilnice şi mă caut îndelung în buzunare. Scotocesc câte 5 minute absorbit fiecare buzunar după care îmi dau seama că nu vreau să le mai găsesc, e doar un obicei prost de care mi-am promis să mă las. “Nu te mai vreau! Îmi faci doar rău!!” i-am urlat ultimei Mioriţe înainte s-o rup şi s-o arunc de pe pasarela peste calea ferată.

Mă uit înapoi înspre o zi scăldată în sudori, cu miros acru de păpădie şi puf de fată mare. Îmi amintesc ca un ecou răspunsul lui Hans la urarea mea de dulce:
- Sugi ţâţă de maimuţă, lucky sană-văbici.
- Sau nu.

Futui… iar mă sâcâie încheietura mâinii drepte. Am picat cu bununa (motoru) ieri, pe drum drept, nici măcar n-aveam viteză, şi n-am păţit nimic… dar iar ma fute încheietura; noroc că-l am pe doctorul Miles Davis cu muzica lui de pus la rană. E o rană veche de-o port la mâna dreaptă, veche de ăhăă, două mii de ani, de pe vremea când locuiam ca batman într-un pod părăsit din Piaţa Traian..

Era o dimineaţă senină şi geroasă de martie acu’ 24 de ani. M-am trezit pe o bancă în parcul Poporului. Din creştetul capului mă despica o durere asurzitoare, eram mahmur şi nu-mi aminteam decât crâmpeie din noaptea precedentă, încă una din şirul nesfârşit de beţii cu multă votkă, mulţi necunoscuţi şi puţini bani, foarte puţini bani. De pe mâna dreaptă mi se prelingea un fir subţire de sânge ce se coagulase deja pe asfaltul îngheţat. Sângele era al altcuiva şi monturile mele vinete susţineau varianta asta, lucru pe care nu-l puteam spune în schimb şi despre băltoaca de borală din faţa mea. Pe ciment, împrăştiate într-o zamă verzui-rozalie erau resturile nedigerate ale unei cine studenţeşti: cartofi prăjiţi cu ochiuri şi murături. Blugii şi ghetele mele stropite generos stateau marturii tăcute ale decăderii mele, uitându-se la mine ca o imputare.

M-am ridicat clătinat, mi-am aruncat capul spre stânga, apoi spre dreapta încercând să-mi amintesc drumul spre casă. În vremea aia locuiam în mansarda podul dărâmat al fostei clădiri a filarmonicii, un bloc imens, ce fusese de o splendoare rară la vremea lui dar căzuse demult în paragină. Condiţiile nu erau chiar grozave… vântul bătea tot timpul, iarna congel, vara caniculă, unde mai pui că trebuia să împart şi podu cu un stol de fripturi zburătoare, bune numai la făcut găinaţ şi zgomot… dar chiria era acceptabilă.. pentru o zonă centrală… nu prea scumpă… chiar de loc.. stăteam moka.

Tocmai de aia trebuia să intru şi să ies numai pe întuneric, şi să am mare grijă să nu mă bunghiască nimeni. Era o futută de aventură să ajung acasă: mai întâi mă căţăram pe garajul din spate, de pe el urcam într-un plop din care săream în balconul filarmonicii; de acolo urcam pe scara de incendiu până lângă uşa de la pod, o putrezciune care scârţâia ca toţi dracii, şi îmi dădea fiori reci de transpiraţie de fiecare dată când o deschideam.

Două palme educative şi reci, ude leoarcă peste moaca mea buhăită au fost cafeaua espresso şi gimnastica de dimineaţă fix acolo în parc, în faţa fântânii. Ceva mai hotărât am început să pun un bocanc în faţa celuilalt, şi încet încet să mă îndrept spre casă. Am ajuns aproape de hardughia ce-mi ţinea loc de casă. Am scuipat cu obidă chiştocul stins cu care mergeam de ceva timp în colţul gurii şi am încercat cu tupeu să mă caţăr pe garaj. Stânga-dreapta-liber! două palme pe acoperişul de smoală, un bocanc pe antifurtul din jurul lacătului, unul pe zăbrelele de la gemuleţ, o sforţare supraomenească… şi…

TELEJURNAL

De la lipsa de O2 şi alte căcaturi, mi s-a tăiat firu’. Era bine dacă mi se tăia când aveam de unde cădea. mda.. M-am trezit imediat pe spate înţepenit, cu dureri peste tot, şi cu încheietura dospind ca o pâine caldă. “Unde sunt?” prima întrebare. “Ce-am păţit” a doua. “Cine pizmăvăratecamazărea castravzvrejuluifutunfasolilecepiicăprii măsii…..etc.etc..” a treia.

O durere sufocantă dădea să-mi spargă pieptul, ca şi cum m-ar fi înţepat cineva cu un vătrai înroşit în foc. “Sunt un căcat pe fundul mării” am acceptat tăcut în timp ce mă ridicam chinuit să mă scutur. Era deja ziuă, şi lumea normală se grăbea harnic la muncă. Pierdut am început să merg şchiopătând înspre Piaţa Traian. Nu cred că m-a observat nimeni. Maimuţele înaripate împietrite pe clădirea poştei erau singurii martori muţi ai imbecilităţii mele acrobatice.

Am rămas pironit în mijlocul pieţei. Un sentiment călduţ de mulţumire: am ajuns fix la timp. Spectacolul deabia începea şi eu aveam cele mai bune locuri. Privirea mi-a început să se plimbe roată împrejur. În jurul meu, peste tot, oraşul se trezea la viaţă. Cu un zâmbet chinuit mi-am verificat buzunarele, mai aveam fix banii de bacşiş. Clopotul de piatră, biserica, oamenii, tot din jurul meu mă îmbia să-mi încep ziua.

Mi-am adunat ultimele puteri şi am început să-mi târăsc hoitul înspre Ieftinica, bodega mea cea de toate zilele, singura la care nimeni nu se mira când aş fi intrat la ora asta în halul în care eram. Era să uit… eu nu las niciodată bacşiş. Am intrat. “Marci, iubire…

…fii drăguţă şi mai trece-mă la caiet cu o zamă de dres

Tătuca Cohen nu m-a minţit niciodată, fie-i ţărâna uşoa
Prostii mairă… Sunt douăş…doi, douăştrei de ani de când l-am văzut dând o lecţie de măiestrie în cântec pe stadionul ăla împuţit din capitala veche (Bucureşti).

Înaintea crizei, a foametei şi a răzbelului din 2021 actualul teren dezafectat de 238 kmp, îngrădit cu un zid înalt de 4,5 m , gros de 2 m şi lung de 415 km obişnuia să fie o înfloritoare capitală a Europei – cu o populaţie de 2 milioane de rezidenţi, 1,2 milioane de flotanţi, studenţi, turişti, şi 580 de mii

de câini comunitari.

Pare fantezie, ştiu; dar au fost oameni acolo, chiar mulţi, milioane de oameni cu milioane de vieţi si vise diferite.. dar istoria nu are scrupule, şi media a muşamalizat incredibil de bine cazul… Adevărul e că oamenii stăteau acolo de bună voie de generaţii, şi au fost avertizaţi ani în şir, cu toţii au citit semnele, şi totuşi au rămas pe acel “tărâm al făgăduinţei”, chiar şi când s-a început construirea zidului de securitate… ce căcat:

se mândreau cu el !

Îşi spuneau “ierea şie timpu’… se nu mai vină aşea, oricine din provincie” – ironic, nu crezi? După ce s-a terminat zidul verde (ce poreclă idioată, doar era vopsit maro) – au început discriminările, vizele, codurile de bare de pe buletin, implantările masive de cipuri, starea de “securitate portocalie” cum îi zicea. Şi chiar a mers binişor vreo trei ani, până când “din senin” a izbucnit epidemia – cel mai groaznic flagel de la ciuma care era să şteargă Londra de pe hartă în 1665.

Începuse prin cartierele periferice, şi a fost complet ignorată la început, greşit diagnosticată drept “encefalită acută”. După primele 4 cazuri care-au trecut fără să stârnească nici o reacţie s-a îmbolnăvit chiar fetiţa de 16 ani a primului ministru, şi cu tot bănetul lui taf’su, toţi doctorii asiatici şi toate prescurile la Mitropolie, în nici trei săptămâni s-a dus pe copcă. Asta a atras îngrozitor de multă atenţie din partea jurnaliştilor care s-au aruncat ca nişte hiene asupra fostului prim ministru (bietul om a strigat disperat “Nu există Dumnezeu.!!!” pe holurile palatului Cotroceni, şi a demisionat în ziua veştii cutremurătoare) şi au început să-l hărţuiască.

Ironic…

Puţin mai târziu s-a aflat cât de contagios era virusul botezat de localnici “Boala M”. Era de 4 ori mai contagios decât malaria, de două ori mai mortal decât ciuma, şi spre deosebire de aceasta, se simţea şi iarna şi vara ca un student dormind sub plapumă, în dimineaţa începutului de sesiune. Se răspândea prin aer, şi evident, ministrul a murit la scurt timp după, şi astfel s-a terminat suferinţa lui, ceea ce a arătat că se înşelase, şi totuşi exista un Dumnezeu, unul milos. De ce tocmai “Boala M” ? nu, nu de la “ministru”, ci de la singurul tratament cunoscut:

moartea

Fireşte, la câteva săptămâni după au început să moară din jurnalişti. Unul câte unul, toţi care se căţăraseră pe zidurile casei lui de la Mogoşoaia, toţi care obţinuseră ilegal dreptul de-a intra la minora bolnavă, doar ca s-o pozeze, s-o transforme într-un articol lacrimogen de scandal ieftin de prima pagină au plătit cu vieţile lor putrede, căci sufletele şi le vânduseră de mult necuratului… ceea ce a arătat din nou că exista un Dumnezeu, unul singur, mare, drept şi al dracului de ironic pe deasupra.

Imediat s-a declarat oficial starea de carantină totală. Nimeni nu mai avea voie să părăsească zona împrejmuită. Fireşte panica s-a dezlănţuit, şi porţile au fost luate cu asalt, aşa că armata şi poliţia a trebuit să intervină. Guvernul şi toate instituţiile statului au fost mutate la Teiuş, care a devenit temporar capitala, iar preşedintele a zburat împreună cu prima doamnă şi copiii lor într-un elicopter negru, direct la o clinică izolată din munţi.

Apoi a urmat foametea şi pierderea noţiunii de bani, lumea a început să-şi dea seama din ce în ce mai clar că erau condamnaţi la moarte în antecamera iadului şi când a devenit limpede asta, atunci s-a dezlănţuit isteria şi a început războiul civil… luptele de gherilă, şi

anarhia…

Patru ani a durat până când oficial n-a mai rămas nimeni în viaţă… Organismele mondiale de păstrare a păcii s-au spălat pe mâini de această situaţie. Nu aveam rezerve de combustibil fosil, nu era problema lor. Vieţile nu contau. Antidoturi şi vaccine au apărut, dar majoritatea pure şarlatanii care profitau de disperarea oamenilor, puţine reuşeau să prelungească zilele de suferinţă ale bolnavilor de “Boala elveţiană” – i se spunea şi aşa deoarece de la manifestarea primelor simptome, moartea venea mereu

în fix 15 zile

dar mesajele… se aud şi azi. Radio România Cultural, deşi bruiat în FM de poliţie, încă se mai aude pe AM, dacă ai unul din radiourile ălea vechi de contrabandă, şi în fiecare noapte Cătălin Sturza îşi ţine rubrica lui obişnuită – Cultura.NET – şi nu menţionează niciodată ziua… dar veştile sunt actuale, şi vocea lui.. din ce în ce mai tristă.

.

.

.

.

.

.

şi totuşi tătuca Cohen nu m-a minţit niciodată..

- Ok, ştiu.. am o replică tare de tot, mă duc la ea şi îi spun “Ştii, prietena mea a spus că am pula mai lungă ca noaptea” Ce zici, merge? – m-a întrebat Bilă.

-Coaie, eşti tâmpit, te duci la ea şi să-i spui că prietena mea a spus că ai pula mai lungă ca noaptea. Te-ai prins?

-Da’ n-o să creadă că-s un curvar?

-Păi nu eşti?

-Ba da, da’ cum sună: “Salut.. Bilă… mare curvar… încântat”

-Pe lângă vrăjeala ta de 2 lei… sună ţâţă de mâţă!

M-am ridicat de la masă şi mi-am croit drum prin mulţimea de proli până la barul unde Mârley, un tip înalt şi slăbănog care ura în felul lui pasiv tot globul ăsta, de la serviciul de salubrizare la Dumnezeu, dar mai ales pe mă-sa pentru că nu-l născuse jamaican, freca plictisit pahare murdare de grijile şi problemele vărsate la gura lor.

-Ai trecut pe programul de vampir? – o remarcă retardată, tipică lui Bob.

-Mda, mai toarnă o zamă.. o Mărie…. mulţa’

Mi-am luat paharu’ de Mărie pe Ciclu, am turnat juma’ de dop de piper peste ea, şi am ieşit direct pe uşa forjată. “Frigul ăsta, fută-l soarele… îmi taie oasele, şi parcă-mi şi limpezeşte gândurile şi ăsta e ultimul lucru pe care-l vreau…” mi-am zis în sinea mea. Am dat pe gât zama, şi am proiectat o flegmă pe trotuar, care-a îngheţat încă dinainte să atingă asfaltu’.

Pililung cu pila lungă, vântu-mi bate pila-n pungă. Punga-n pilă, pila-n pungă…

Pililung cu pila lungă…

Pământul… Nu mai este aşa cum era o dată … Pentru că acum este anul 2758 ! Un secol s-a împlinit de la MAREA CATASTROFĂ !!! “Bleeeaaa, cini mai citeşti poveştili ăştia di-adormit minore?” mă întrebam sincer în timp ce răsfoiam absent carţulia pe care-am găsit-o pe masă’n cafeneaua Waizz, locul de adunare al celor mai creţe, mai culte şi mai fiţoase gagele din tot oraşu’.

Cafeaua era tare şi cu aromă de arahide. Un banc tâmpit care l-am auzit pe drum mă pufnea în râs, taman când luam câte o gură de cafea , care normal, îmi ţâşnea pe nas.. Patronul, un mafiot cu plete şi cu o figură de conquistador spaniol din secolul al XIV-lea urmărea cu un ochi atoatevăzător liniştea birtului său. Mă uit la ceas: 18:24 şi Jasmine nu se grăbea de loc să ajungă..

Muzica bluz de tăiat vene complimenta într-un mod fericit decorul atât de primitor şi familial al bodegii. Florile şi lumânărelele nu păreau că se supără, iar păpuşile creţe, cu posteriorul ascuns în fustiţe scurte de lână, îşi fâţâiau fizicul când pe spătarul de plastic de un verde jegos al scaunului, când peste pianina din colţ, şi uneori până la vespasiană.

“Am să mor cu inima din cauza fetii ăsteia” îmi repetam în gând, în timp ce băteam o MonoMioriţă de tăblia mesei. Cineva o fi învăţat-o demult, în pruncie că numai celebrităţile întârzie mereu… şi urmaşa Evei a luat-o drept lege, că dacă vrea să se facă remarcată e musai să se lase aşteptată. Şi aştept… mimând un calm de neclintit, deşi ţigara tocită până la cotor de atâta bătaie de masă, mă cam dădea de gol.

În sfârşit a ajuns… un taxi Mercedacia model lux opreşte drept în faţa barului. Ştiu că e ea fiindcă nimeni altcineva n-ar putea convinge un taximetrist să blocheze traficul infernal din fundaţie doar ca o silfidă cu picioare lungi şi subţiri să nu-şi rupă vreun toc trecând strada pe jos. Şi coboară, vaporoasă şi fantomatică, ca o acuarelă semnată de Marie Laurence, şi aşteaptă pe trotuar cu aerul cel mai bosumflat din lume.

“Hei, ai ajuns! ce bine…” îi strig eu în timp ce deschid uşa. Nu-mi răspunse, în schimb îmi aruncă o privire mustrătoare de parcă aş fi lăsat-o să m-aştepte ca proasta o oră în frig şi zăpadă. “Nu te înţeleg, făptură a lui Dumnezeu” am zis pentru mine în timp ce o conduceam înăuntru.

“Pentru ce m-ai chemat aici?” a deschis ea abrupt discuţia. “Avem ceva important de discutat…” i-am răspuns:

“…Adevărul e că..”

(s-o continue cine-o vrea)

Nu ştiu fix cum mă-sa, dar azi m-am trezit lin. Nici un bâzâit, nici o muscă, ceasul mort indica de două ore ora două de dupamiază. Am dormit ca un porc.. ca un prunc.. ca un purcel de lapte. Şi acum m-am trezit… m-am trezit gol. Nu, nu gol porno, nu gay pride parade, din contra eram în blugi şi tricou, cu ghetele-n picioare, dar… gol şi-atât , atât de uşor. Capul meu care-mi atârnă mereu greu plumburiu acum e usor, ca un balon cu heliu şi-atât.

Ca-ntr-o casă părăsită, fără geamuri, prin care bate liber vântul, în gândurile mele zboară totul. Nici o placere, nici un chin, nici foame, nici poftă, nici frig, de parc-aş fi mort, şi totuşi respirând. Mă dau jos din pat, mă uit la pereţii plini cu poze de supraveghere: un caz la care am lucrat 3 ani de zile, zi de zi… un criminal în serie, un monstru. De fiecare dată când ajungeam aproape de el, atât de aproape încât să-i miros transpiraţia aia puturoasă reuşea totuşi să-mi scape. Mă obseda cazul, îl visam nopţile, îmi reveneau detalii în minte, făceam conexiuni noi în fiecare clipă, fugeam după fiecare indiciu şi lucram la el neîncetat… până într-o zi când din senin, tipu’ a dispărut fără urmă, şi cazul a fost închis.

M-a încercat o ciudă nebună, am aruncat un dulap întreg de 30 de kile cu dosare pe casa scării agenţiei, de ciudă că n-o să pot aduce canalia aceea, gunoiul ăla infect direct pe scaunul electric. M-a costat salariul pe o lună şi-o suspendare de două săptămâni, şi tot n-am renunţat. Am continuat să caut indicii şi detalii, să citesc obsesiv toate gazetele locale în căutarea unui fir, dar nimic. Mi-am tapetat camera cu pozele victimelor, cu ale amprentelor, cu urmele de paşi şi cu armele crimelor, şi nimic.

Acum mă uitam străin în jurul meu şi mă simţeam ca un turist american obez şi obtuz la Louvre, în camera expresioniştilor Francezi. Nimic nu mă uimea, nimic nu mă atingea. Îmi păreau doar nişte poze prost încadrate luate în silă de o mână grăbită de măcelar, mâna mea. Am smuls o poză din perete şi am privit-o absent un minut, două, trei, zece… nu ştiu, posibil să fi rămas aşa şi-o oră întreagă. Apoi am lăsat-o să cadă pe pledul jegos ce-mi ţinea loc de covor. Apoi încă o poză, şi înc-o poză, până am jumulit fiecare perete.

Am luat de pe masă butelia cu gaz de brichetă, i-am desfăcut capacul şi am lăsat-o să cadă pe pozele care de-acum acopereau întreaga podea. M-am întors spre uşă şi l-am scos pe Zappo, bricheta mea amintire din Timişoara adolescenţei mele, mi-am aprins o Mioriţă Memento şi-am lăsat bricheta şi pachetul să-mi scape arzând din mână. Mi-am luat geaca maro de aviator american din 1943 de pe colţul scaunului şi am început să mă îmbrac în linişte.

În spatele meu podeaua, covorul, cărţile, perdeaua, patul, dulapul, pereţii, aerul, viaţa, tot şi toate luau forme roşii, galbene, albastre, de flăcări ce muşcau cu sete din trecutul meu.

Muşeţel! Cocaină! Hai băieţi, hai la o plimbărică!

“5 euroni pentru clasic, 10 pentru oral, iar pentru 20 de euroni poţi să faci ce vrei… ” M-am gândit o secundă la oferta ei. Sub ştrampii mov de plasă întrevedeam coapsele ei zdravene de iapă tânără neînşeuată. M-am uitat în privirea de gheaţă a fetei şi i-am răspus: “Mulţumesc, momentan nu mă interesează nici un abonament Vodafone. O zi bună!” şi-am ieşit din sediul lor macabru. Era frig, şi deşi ziua-n amiaza mare – era aproape întuneric. Nişte nori groşi îmi citeau în cărţi furtuna şi un viscol biciuitor, tocmai începea să bată.

“Geniul pur, domnule, geniul pur! Precis numai aşa-i angajează pe boii ăştia!” am gândit eu cu voce tare în timp ce îmi aprindeam o Mioriţă Norocoasă, omagiul românesc şi infinit mai bun şi de succes adus istoricelor Lucky Strike, ţigări care-au dispărut prin 2012 după colapsul financiar al Statelor.

Gustul dulce-acrişor al Mioriţei îmi mângâia lasciv căile respiratorii, şi-mi împrospăta respiraţia, cu aroma lor de lăcrămioare şi iasomie. “Ar trebui să fumez mai des, sunt aşa de bune ţigările ăstea.. scrie şi pe pachet: dir.cons.1202 / 2021 “Fumatul îmbunătăţeşte mult sănătatea” şi pe partea cealaltă arată un tânăr atlet, etalându-şi muşchii cu mesajul “Fiecare ţigară = douăzeci de flotări”

O băbuţă la vreo 75 de ani, pe role trece grăbită pe lângă mine. Când mă vede încetineşte, face un cerc şi se întoarce la mine zâmbind: “Aşa da! Avem nevoie de mai mulţi tineri ca dumneata! Eu le tot spun nepoţeilor mei să se apuce de fumat, dar ei “Robin ! Robin !” fii bun, dă-mi şi mie o ţigare. “Sigur mamaie, şi zi aşa… singurică, singurică?” . “Depinde cine întreabă de mine” mi-a răspuns clipind des. “Moartea” zic eu.

Arunc chiştocul pe jos, îl strivesc tacticos cu talpa şi mă pornesc cu pas uşor spre farté, birtul în care îşi târăsc zilnic băieţii de la agenţie cadavrele, după muncă.

Ajung în faţa uşii uriaşe de fer-beton şi dau să apuc inelul să bat codul secret, când deodată mi se înmoaie genunchii şi mă înnăbuşe plânsul. Pe uşa bombei, noul patron, un mare idiot întrecut în prostia lui doar de pasiunea sa bolnăvicioasă pentru istorie, pusese o poză cu localul dinaintea războiului. O cascadă de amintiri mi-a năvălit în suflet, toate tâmpeniile pe care le făcusem acu’ douăzeci şi.. de ani… toţi prietenii din pruncie… toate nopţile în care adormeam orb de beat cu capul pe mesele ălea de lemn, doar ca să mă trezească Jim, barmanul de dimineaţă cu cafeluţa proaspătă, să-mi dea două dosuri de palmă, să mă pizduie şi să mă trimită la şcoală.

Nu puteam intra aşa, aveam nevoie de o gură de aer. Scot holodictafonul şi încerc să-mi iau aerul cel mai grăbit şi serios din lume:

Băieţi, nu mai pot veni… Cocaină e grav bolnav, îl duc la raze

Bi-bip! Bi-bip! Bi-bip!… Aaaaaaaaarrh !! E deja 8 ? Mă uit la lanternă, e chiar 8… devreeeeme! Azi începem instrucţia abia la 11… îi timp! Închid alarma şi mă întorc leneş pe partea cealaltă. “Numai un minuţel… să mă întind, să mă bucur că m-am trezit aşa devreme” întorc perna, şi gust din plin partea ei răcoroasă în timp ce încercam să reconstruiesc în gând ultimul vis…

“Ei, căcat, hai că şi-aşa la visele bune e închis după ora 8, mai bine mă trezesc eu.” Mă dau jos de pe rogojină, mă duc orb de somn la baie şi mă întâmpină o lumină veselă şi binefăcătoare care intra din plin prin geamul pătrat. Mă spăl pe ochi, fac un duş fierbinte şi leneş, îmi golesc tacticos sinusurile şi inspir cu sete aerul de dimineaţă în timp ce-mi usuc părul… “Bună dimineaţa! S-a trezit şi raţa!…Ce surpriză! Nu pute nik… S-o fi constipat Puturel”

Ies din baie, mă duc să-l caut. La mine pe pled nu era. Pe hol nici atât. În camera de oaspeţi nu, în sufragerie nici… Dom’le începeam să mă îngrijorez de-acuma.. de două luni de când l-am salvat de la hinghieri, Puturel, motanul meu drag – zis Whiskey, zis Gabriel-Garcia Marquez, zis Porcu’, zis Sconcsoflex (degeaba oricum, că nu răspunde nici măcar la peace-peace) avea o rutină matinală pe care o respecta cu sfinţenie: în fiecare dimineaţă se trezea cu vreo 5 minute înaintea mea, dinadins – sunt convins, numai ca să-şi lase jumătate din greutatea lui (deloc mică, dealtfel) sub forme de cârnaţi maronii, lungi şi dolofani, ce emanau o mireasmă de Chanel 5 în toată buda. De ce să se fi răzgândit taman azi?!

Ultima mea speranţă: bucătăria. Trântesc uşa de zid, şi-l văd cocoţat pe geam, cu picioarele pe pervazul de-afara, privind fără nici un stres în jos de la etajul 18. Mă sprijin cu cotul de tocul uşii şi îmi aprind o ţigară Mioriţa. “Hehe… Hai Puturel! Pu-Tu-Rel ! Os-tro-pel de Pu-Tu-Rel!” încep eu să-i fac galerie. Mă ignoră complet şi se aşterne pe calorifel torcând leneş. “Coacăzele cozii tale de căcărează” încep eu să-l alint în timp ce îmi torn cafeaua.

Liniştit, odihnit, cu cafeaua leneşă-n bot mă întind de-mi pocnesc toate oasele. Îmi pun niste cereale şi lapte cald în troacă, şi bag fălci. Dupa un mic dejun normal şi gustos mă spăl pe dinţi, mă îmbrac la costum, îmi lustruiesc papucii, şi calm, că doar mai am o oră jumate până începe ziua de munci, mă îndrept zâmbind spre uşă.

Bi-bip! Bi-bip! Bi-bip!… Aaaaaaaaarrh !! E deja 8 ? Mă uit la lanternă, e 11 jumate, şi şeful mă sună, călare pe un car imaginar de luptă tras de toţi dracii. Dau să mă ridic şi mă împiedic de pijamale. Mă târăsc pân’ la budă şi pic în cur: Uimit, cu privirea albă îmi revăd în scene scurte toată viaţa străfulgerând prin faţa ochilor mei… mirosul… ăsta… cojeşte tencuiala… depigmentează… irişii.

Bună dimineaţa! S-a trezit şi mâţa!

Am trântit uşa de zid şi am intrat cu fesu’ pe cap în blugii mei rupţi, cu botinele răvăşite şi mersul meu de aurolac sub acoperire în “7/6″ la orele 2300, gaura asta de şerpi era locul de rendez-vous pentru ziua lui Swatch. Un birt jenipil, pe Puskin 7, intr-un conac care obişnuia să fie bordel. Mirosul de şniţel (carne cu ouă bătute) încă mai persista în pereţii recent văruiţi… ori asta, ori chiar era cazul sa-mi spăl blugii…

I-am găsit pe toţi, fiecare cu câte-o bere în faţă, la o masă care ocupa un sfert de bar: Puştiu’ si HULL dezbăteau aprins situaţia hamsterilor testaţi în laboratoarele institutului. Flo’ hărnea de zor la Mariette, încercând s-o impresioneze cu “aparatul de luat impresii” , o jucărie pe care a reuşit s-o salte din aceleaşi laboratoare cu vreo două luni înainte, cu ocazia unei misiuni după care a uitat cu desăvârşire s-o înapoieze. Mariette îşi fuma impasibilă beţigaşul de opiu “Mioriţa” şi zâmbea politicos şi absentă, pierdută în abisul din spatele ochilor ei kaleidoscopici.

Vulturul Plesuv şi Bisturiu erau absorbiţi de un joc de Go în timp ce Guliver şi Banderas se ţineau veseli de gât unul pe celălalt, cu o bere în fiecare mână, şi încercau să-şi facă curaj să agăţe vreuna din gajicile de la chefu vecin. M-am aşezat şi eu la masă.

“Hai noroc coaie, să trăieşti o mie de ani pace!” i-am zis aniversatului. Mi-a răspus binevoitor printr-un “Căcaat! Dintre toate dejecţiile universului, chiar pe tine schelet ambulant mă bucur să te revăd!” aşa că m-am aşezat pe canapeaua din piele de cangur, şi am inhalat cu sete fumul Mioritic. Totul era la locul lui: petele de pe tavan, sticlele dansatoare de bere, muzica de drogat proli, şi neuronul meu era pe punctul de-a trage obloanele pentru siesta, când sfredelitor, ca un burghiu în creieri şi o moară în stomac mi-am amintit de ea: foamea.

Nu-i orice fel de foame, de când am fost racolat de Agenţie am fost încurajat prieteneşte (cu cozi de cazma în ceafă şi cu şuturi în coaie) să renunţ, la fel ca toţi colegii mei, de proastele obiceiuri de dinainte, cum erau dormitul, mâncatul, respiratul… ştii tu, toate câcaturile astea care compun întreaga viaţă a prolilor. “Noroc că nu ne-au interzis şi fututul, că altfel chiar că mă aruncam de pe primul pod, fără tampoanele antigravitaţionale” încercam să-mi iau gândul, când a devenit clar şi pentru mine că trebuia să mănânc ceva… sau… pe cineva.

“Are cineva ceva de mâncare?” m-am anunţat politicos… nimic… toţi păreau nişte purcei ghiftuiţi. Mi-am trecut privirea peste fiecare cântărind muşchiuleţul, separând osul, măsurând organele vitale din ochi. M-am oprit asupra unui necunoscut ciudat îmbrăcat ce stătea apatic pe canapeaua opusă mie. M-am ridicat şi cu paşi siguri am scos cuţitul meu cu amortizor, pe Artur. Am ajuns la o răsuflare distanţă de el, fără ca el să se fi mişcat. Am închis ochii, i-am ţintit beregata cu o mişcare scurtă şi precisă, ca de chirurg/măcelar amator.

Un sunet ascuţit a zguduit încăperea, mâna mi s-a umplut de sânge, şi toţi s-au adunat în jurul meu, uitându-se miraţi şi vag amuzaţi la mine. “Te simţi bine, fată? Te-ai ţicnit?!” îl aud pe Swatch. Mă dezmeticesc, mă ridic în picioare, şi mă uit mai bine: în faţa mea, mă privea uimit un bou ciudat îmbrăcat, cu o mână plină de sânge, printre cioburile unei oglinzi.

“ziua mea! mut piesele cum vreau!” (Swatch)