Pământul… Nu mai este aşa cum era o dată … Pentru că acum este anul 2758 ! Un secol s-a împlinit de la MAREA CATASTROFĂ !!! “Bleeeaaa, cini mai citeşti poveştili ăştia di-adormit minore?” mă întrebam sincer în timp ce răsfoiam absent carţulia pe care-am găsit-o pe masă’n cafeneaua Waizz, locul de adunare al celor mai creţe, mai culte şi mai fiţoase gagele din tot oraşu’.

Cafeaua era tare şi cu aromă de arahide. Un banc tâmpit care l-am auzit pe drum mă pufnea în râs, taman când luam câte o gură de cafea , care normal, îmi ţâşnea pe nas.. Patronul, un mafiot cu plete şi cu o figură de conquistador spaniol din secolul al XIV-lea urmărea cu un ochi atoatevăzător liniştea birtului său. Mă uit la ceas: 18:24 şi Jasmine nu se grăbea de loc să ajungă..

Muzica bluz de tăiat vene complimenta într-un mod fericit decorul atât de primitor şi familial al bodegii. Florile şi lumânărelele nu păreau că se supără, iar păpuşile creţe, cu posteriorul ascuns în fustiţe scurte de lână, îşi fâţâiau fizicul când pe spătarul de plastic de un verde jegos al scaunului, când peste pianina din colţ, şi uneori până la vespasiană.

“Am să mor cu inima din cauza fetii ăsteia” îmi repetam în gând, în timp ce băteam o MonoMioriţă de tăblia mesei. Cineva o fi învăţat-o demult, în pruncie că numai celebrităţile întârzie mereu… şi urmaşa Evei a luat-o drept lege, că dacă vrea să se facă remarcată e musai să se lase aşteptată. Şi aştept… mimând un calm de neclintit, deşi ţigara tocită până la cotor de atâta bătaie de masă, mă cam dădea de gol.

În sfârşit a ajuns… un taxi Mercedacia model lux opreşte drept în faţa barului. Ştiu că e ea fiindcă nimeni altcineva n-ar putea convinge un taximetrist să blocheze traficul infernal din fundaţie doar ca o silfidă cu picioare lungi şi subţiri să nu-şi rupă vreun toc trecând strada pe jos. Şi coboară, vaporoasă şi fantomatică, ca o acuarelă semnată de Marie Laurence, şi aşteaptă pe trotuar cu aerul cel mai bosumflat din lume.

“Hei, ai ajuns! ce bine…” îi strig eu în timp ce deschid uşa. Nu-mi răspunse, în schimb îmi aruncă o privire mustrătoare de parcă aş fi lăsat-o să m-aştepte ca proasta o oră în frig şi zăpadă. “Nu te înţeleg, făptură a lui Dumnezeu” am zis pentru mine în timp ce o conduceam înăuntru.

“Pentru ce m-ai chemat aici?” a deschis ea abrupt discuţia. “Avem ceva important de discutat…” i-am răspuns:

“…Adevărul e că..”

(s-o continue cine-o vrea)