Futui… iar mă sâcâie încheietura mâinii drepte. Am picat cu bununa (motoru) ieri, pe drum drept, nici măcar n-aveam viteză, şi n-am păţit nimic… dar iar ma fute încheietura; noroc că-l am pe doctorul Miles Davis cu muzica lui de pus la rană. E o rană veche de-o port la mâna dreaptă, veche de ăhăă, două mii de ani, de pe vremea când locuiam ca batman într-un pod părăsit din Piaţa Traian..

Era o dimineaţă senină şi geroasă de martie acu’ 24 de ani. M-am trezit pe o bancă în parcul Poporului. Din creştetul capului mă despica o durere asurzitoare, eram mahmur şi nu-mi aminteam decât crâmpeie din noaptea precedentă, încă una din şirul nesfârşit de beţii cu multă votkă, mulţi necunoscuţi şi puţini bani, foarte puţini bani. De pe mâna dreaptă mi se prelingea un fir subţire de sânge ce se coagulase deja pe asfaltul îngheţat. Sângele era al altcuiva şi monturile mele vinete susţineau varianta asta, lucru pe care nu-l puteam spune în schimb şi despre băltoaca de borală din faţa mea. Pe ciment, împrăştiate într-o zamă verzui-rozalie erau resturile nedigerate ale unei cine studenţeşti: cartofi prăjiţi cu ochiuri şi murături. Blugii şi ghetele mele stropite generos stateau marturii tăcute ale decăderii mele, uitându-se la mine ca o imputare.

M-am ridicat clătinat, mi-am aruncat capul spre stânga, apoi spre dreapta încercând să-mi amintesc drumul spre casă. În vremea aia locuiam în mansarda podul dărâmat al fostei clădiri a filarmonicii, un bloc imens, ce fusese de o splendoare rară la vremea lui dar căzuse demult în paragină. Condiţiile nu erau chiar grozave… vântul bătea tot timpul, iarna congel, vara caniculă, unde mai pui că trebuia să împart şi podu cu un stol de fripturi zburătoare, bune numai la făcut găinaţ şi zgomot… dar chiria era acceptabilă.. pentru o zonă centrală… nu prea scumpă… chiar de loc.. stăteam moka.

Tocmai de aia trebuia să intru şi să ies numai pe întuneric, şi să am mare grijă să nu mă bunghiască nimeni. Era o futută de aventură să ajung acasă: mai întâi mă căţăram pe garajul din spate, de pe el urcam într-un plop din care săream în balconul filarmonicii; de acolo urcam pe scara de incendiu până lângă uşa de la pod, o putrezciune care scârţâia ca toţi dracii, şi îmi dădea fiori reci de transpiraţie de fiecare dată când o deschideam.

Două palme educative şi reci, ude leoarcă peste moaca mea buhăită au fost cafeaua espresso şi gimnastica de dimineaţă fix acolo în parc, în faţa fântânii. Ceva mai hotărât am început să pun un bocanc în faţa celuilalt, şi încet încet să mă îndrept spre casă. Am ajuns aproape de hardughia ce-mi ţinea loc de casă. Am scuipat cu obidă chiştocul stins cu care mergeam de ceva timp în colţul gurii şi am încercat cu tupeu să mă caţăr pe garaj. Stânga-dreapta-liber! două palme pe acoperişul de smoală, un bocanc pe antifurtul din jurul lacătului, unul pe zăbrelele de la gemuleţ, o sforţare supraomenească… şi…

TELEJURNAL

De la lipsa de O2 şi alte căcaturi, mi s-a tăiat firu’. Era bine dacă mi se tăia când aveam de unde cădea. mda.. M-am trezit imediat pe spate înţepenit, cu dureri peste tot, şi cu încheietura dospind ca o pâine caldă. “Unde sunt?” prima întrebare. “Ce-am păţit” a doua. “Cine pizmăvăratecamazărea castravzvrejuluifutunfasolilecepiicăprii măsii…..etc.etc..” a treia.

O durere sufocantă dădea să-mi spargă pieptul, ca şi cum m-ar fi înţepat cineva cu un vătrai înroşit în foc. “Sunt un căcat pe fundul mării” am acceptat tăcut în timp ce mă ridicam chinuit să mă scutur. Era deja ziuă, şi lumea normală se grăbea harnic la muncă. Pierdut am început să merg şchiopătând înspre Piaţa Traian. Nu cred că m-a observat nimeni. Maimuţele înaripate împietrite pe clădirea poştei erau singurii martori muţi ai imbecilităţii mele acrobatice.

Am rămas pironit în mijlocul pieţei. Un sentiment călduţ de mulţumire: am ajuns fix la timp. Spectacolul deabia începea şi eu aveam cele mai bune locuri. Privirea mi-a început să se plimbe roată împrejur. În jurul meu, peste tot, oraşul se trezea la viaţă. Cu un zâmbet chinuit mi-am verificat buzunarele, mai aveam fix banii de bacşiş. Clopotul de piatră, biserica, oamenii, tot din jurul meu mă îmbia să-mi încep ziua.

Mi-am adunat ultimele puteri şi am început să-mi târăsc hoitul înspreIeftinica, bodega mea cea de toate zilele, singura la care nimeni nu se mira când aş fi intrat la ora asta în halul în care eram. Era să uit… eu nu las niciodată bacşiş. Am intrat. “Marci, iubire…

…fii drăguţă şi mai trece-mă la caiet cu o zamă de dres