Ca muzica minimal, impersonal si absent trec pe langa tine. In cap imi suna o melodie ce se mi se prelinge dandu-mi fiori pe spate, pe blugi, pe trotuarele ude.

La ce bun globalizarea si tot avansul tehnologic din lume ? Locuim in cel mai singuratic secol din istoria noastra ca specie. Pana si gandacii incep sa se sinucida.

Azi am avut un gand. Mic si sfios, mi-a trecut prin cap cand stateam la coada la tramvai. M-am uitat speriat in stanga, apoi in dreapta, ingrozit ca nu cumva sa-l fi remarcat si altii. M-am convins ca nu-i cazul, am rasuflat usurat si l-am aruncat repede in buzunarul de la piept, langa doua vise si un rest de speranta.

E dimineata devreme, dorm pe jos ca de-obicei. Se aude soneria. Nu raspund… niciodata nu raspund. Se aude din nou cu tot cu bocaneli in usa. Lasa… poate pleaca. Insista, de data asta bocanelile se intetesc. Ma dau jos de pe presh cu greu. Deschid usa, imbracat doar in chilotzi, sa se vada ca sunt regele castelului meu. Ma chiorasc la intrus: un tip la vreo 30 de ani, imbracat intr-un maieu si boxeri, nebarbierit si cu parul valvoi, ciudat-fara alura de cersetor, care se uita la mine plictisit si intrebator.

– Ce e? sparg eu gheatza.

– Poftim? raspunde el

– Ce este? De ce m-ai trezit la ora asta? ii zic vadit iritat

– Uite, ia de-aici. si-mi intinde cateva monezi pe care habar n-am de unde le-a scos, apoi imi inchide usa in nas.